haine false

Mi-aş îmbrăca sufletul în seul care nu mai eşti, acest străin atât de cunoscut în semnele lumii pe care mă forţezi să nu o mai recunosc, acest strat care să ajute
întru stăpânirea de sine. Veştedă mă văd şi îmi privesc culorile prin pleoapa
sfărâmată de ce-a fost, sfârşituri şi renaşteri până în suprem. Tind spre şi aspir
şi zgârii lumea cu unghiile, aşa mă vor găsi, încleştată, rece, cu ochi de sticlă ;
vor analiza urmele de sub unghiile mele şi îmi vor reconstitui lumea în culori ca
atunci când şi eu credeam. Vor pune lângă mine puţin pământ şi un semn din fiecare anotimp trecut la fel. Giulgiu îmi veţi face din penele păsărilor din înalt
coborâte pentru petrecerea mea, îmi veţi privi aura mergând cu mine spre nimeni nu ştie unde şi veţi avea priviri aurii, brăţări din nestematele sufletelor voi purta, eu, singura care mă voi şti în sfârşit. Drumul cel mai frumos străbătut în foşnet de frunze hrănind pământul, colier de secrete şi diademă din ştiu voi purta măturând, lumina călăuză şi tălpile goale întru începutul ce urmează. Te las la pervaz tot încercând să despici, să cauţi, să frămânţi dacă eu nu mă voi întoarce, dar o voi face? Pentru că eu plec pe drumul cel mai lung, mai spinos, mai fermecător când o sa încep să te gândesc în chiar absolută lipsă, fără repere şi sclipiri, când îmi voi zâmbi în barbă, şăgalnic uitându-mă în urmă văzându-te mereu străpungând firidele, umbre căutându-se. Nu voi avea amintiri, dar voi şti să-ţi spun că noi nu suntem, că poate am însemnat unul pe celălalt luând urma celuilalt punând-o în ape curgătoare ca în vechi legende.
În răstimpuri îţi voi susura la ureche, vezi că nu-mi mai ştii vorba şi nu mai ştii cum să mă cauţi? Fiind lipită îţi folosesc când cerul ne este acoperământul şi vântul ne înveleşte. Din alei separate, privind acelaşi drum, urma sufletului meu lăsată de seul ce îl îmbracă…

castraveti

Castraveţi în oţet
Ingrediente: Castraveţi, oţet de 9 grade, sare, zahăr, piper măcinat sau boabe, hrean. Mod de preparare: Pentru conservare în oţet, se aleg castraveţi mici. Lichidul se prepară din 2 părţi de otet si una de apa. La 1 l de lichid, se pun 25 g sare şi 10 g zahăr. Se calculează ca lichidul să fie circa jumătate din capacitatea borcanelor. Acesta se fierbe numai 5 minute, cu 1-2 foi de dafin, puţin cimbru, mărar şi frunză de ţelină, apoi se mai lasă să stea 10 minute luat de pe foc, ca să se aromeze bine. Lichidul se toarnă peste castraveţi, după ce s-au pus în fiecare borcan puţin piper măcinat sau boabe şi 2-3 felii de hrean deasupra. Borcanele se umplu pînă sus şi se leagă imediat, cu celofan dublu, apoi se aşează în cămară. Castraveţii nu vor mai fermenta, însă vor fi acri.

proverb chinezesc

Cu bani poti cumpara o locuinta, dar nu poti cumpara un “camin”.
Cu bani poti cumpara un ceas, dar nu poti cumpara “timp”.
Cu bani poti cumpara un pat, dar nu poti cumpara “odihna”.
Cu bani poti cumpara o carte, dar nu poti cumpara “cultura”.
Cu bani poti cumpara un medic, dar nu poti cumpara sanatate.
Cu bani poti cumpara o pozie, dar nu poti cumpara “respect”.
Cu bani poti cumpara sange, dar nu poti cumpara “viata”.
Cu bani poti cumpara sex, dar nu poti cumpara iubirea.

banii

strigăt

Uitare…vreau să-mi amintesc visul pentru a-l strivi şi arunca în braţele uitării singură, fără nici un ajutor. Dar este în adevăr vorba despre un vis? Încerc să dau la o parte algele şi deşeurile gândurilor pentru a lumina întunericul ce m-a cuprins, pentru ca lucrurile să-mi apară limpezi, aruncaţi-mă într-o cascadă repede şi dacă am să ajung până jos, poate însemna asta rezistenţa şi spălarea, pe cine să mai rog eu să mă spele, pe cine să rog eu să nu mă mai îmbrace cu mine când simt un soi de scoarţă formată şi de nedistrus care nu mă lasă să trec, sedimente ca de când lumea care cu rădăcini ca nişte braţe firave şi încăpătânate în acelaşi timp s-au încleştat de existenţa a ceea ce credeam şi nu îi mai dau drumul?
Fiţi martorii mei, nu vreau să plâng, cum nu vreau să mă îndoiesc; vreau doar să gândesc uitarea, să o problematizez aşa cum altă dată am făcut cu tristeţea care nevoită s-a aşezat pe fundul a ceea ce reprezint. Uitarea, nufăr alb care păstrează. Cad pe vârful unui munte şi plouă şi ninge, lacrimi în care mă transform pentru că trebuie să fac efortul de a ieşi din mine odată cu ceea ce cred că vreau să uit, să revin la îndoielnicul eu sub semnul căruia trăiesc, să nu mă mai gândesc cum sunt şi cum mă manifest printre algele acelea dinăuntru, corali, mici perle de inspiraţie în momentele cele mai ciudate ale unei zile când simplul şi firescul sunt la ele acasă aşa cum trebuie să fie, să întorc capul şi dintr-o zi pe care vreau să o dau uitării să arunc în soare ce-mi prisoseşte, mai întorc capul o dată şi arunc în lună, în cer, copaci presăraţi cu crâmpeiele mele, resturi ale fiinţei care dau năvală peste mine vrând să se readune când eu le strig, nu! nu faceţi ce duce nicăieri! iar ele îmi râd zglobii despre îndoiala adevărului şi a lui dacă, visele, genii rele…
Fiţi martorii a ceea ce o femeie are mai dureros şi nu poate spune, se dedă cuvintelor alandala, înşirând elemente şi simboluri de groaza recăderii, vorbeşte, vorbeşte femeie…lacrimi şi eczeme, genunchii care nu se tocesc ci aşteaptă mereu repunerea, atingerea podelei reci care mi se urcă până în creier şi cutremură palma care s-a aşezat pe suflet, căci asta este scoarţa fisurată prin care verdele care ucide pătrunde şi se întinde, să mă retrag în alt loc, fugi cât poţi dacă te mai vrei şi întoarce-te când suprafaţa va fi plană şi nu vei mai avea nisip pentru nici un castel făurit ca de un copil mic, pe care nu îl răneşte nici edificiul, nici existenţa lui efemeră, copiii, micii arhitecţi ai castelelor de nisip netemători de adevărul apei care vine să ia nisipul în forme create…Fericiţi cei săraci cu duhul, fericiţi cei blânzi, fericiţi cei ce plâng, fericiţi cei cu inima curată şi însetată de dreptate, fericiţi veţi fi când vor veni la voi şi vor zice tot cuvântul rău impotriva voastră, dar pacea voastră multă este în ceruri….ca să strigăm ţie, bucură-te mireasă, pururea Fecioară, scrijeliţi-mi în carne că asta nu trebuie să uit, ajutati-mă, voi martorii femeii, aruncaţi în mine cu fire ca de praf din nădejdea zilei de mâine, spuneţi-mi ce e drept şi cum trebuie să fiu şi să mă întâmplu ca eu să devin ceea ce se cade să fiu…om pentru om. Lăsaţi-mă să-mi sprijin fruntea de voi, şoptiţi-mi încurajări sau dimpotrivă strigaţi-mi, ajutaţi-mă să nu mai adorm vreodată cu adormirea veşnică lângă mine până nu va veni ceasul. Puneţi gând peste gând ca piatră peste piatră să fiu puternică, să ma aliniez lumii fireşti, să mă acomodez…salivă amară…rugaţi voi în numele meu să nu mai reverbereze când nu mi se permite să fiu cuvânt, asta mi-e nevoia şi ochii în care mă văd din toate privirile care sunt şi tocmiţi pentru ce am înăuntru un cerber, o stâncă să-mi fie poarta spre mine care să nu se mai deschidă niciodată dacă tot am întrezărit veleităţile înspre viaţa despre care tot simt…poate pentru că înţelegerea nu işi poate aminti decât ceea ce în realitate nu a fost niciodată uitat…şi îmi place atât de mult, şi înteleg, şi simt acest, să mori după gratiile sufletului tău…

fara titlu

Am citit raportul despre orbi; impresia cu care am rămas după această lectură e oarecum confuză. Nu ştiu de ce confuză, sau poate ştiu, era multă fantezie aş numi-o eu, deşi specialiştii poate au cu totul altă părere. E şi firesc, de aia sunt specialişti. L-am citit cu interes şi pentru că sunt orb, şi pentru că m-a interesat să văd cum tratează un scriitor adevărat problema orbilor. Ce propoziţii seci, nici măcar fraze nu sunt, dar mai am totuşi pănă să ajung la cuprins, la conţinut adică.
Mai fac totuşi o menţiune şi apoi încep să încep, că am bătut câmpii destul; ceea ce voi scrie aici sunt păreri personale, păreri dobândite în cursul câtorva ani traiţi în neştiinţa luminii, în nevederea pomilor, a florilor, a altor ochi, a fetelor şi în genere a tot ce mă-nconjoară, nevedere despre care nimeni nu-mi poate explica nimic, pentru că nu are cum să o facă. Poţi explica unui surd ce e acela un sunet? unui surd din nastere? e absurd să încerci; cu siguranţa va fi un eşec; părerile aşadar sunt personale şi nu am pretenţia că sunt universal valabile.
Când ne naştem începem să percepem lumea, cu auzul, cu vazul, cu mirosul, pipăitul, simţuri pe care nu le realizăm ca simţuri decât când începem să învăţăm despre ele; ‘uite vezi? ni se spune. îţi place? vezi? e roşie! e albastră; vezi? mereu vezi? vezi? vezi? ceva mai rar folosim auzi? de regulă spunem ai auzit, şi asta când ne adresăm cuiva şi dorim fie să subliniem ce-am spus, fie când se produce un zgomot şi nu suntem siguri dacă şi cel de lângă noi l-a auzit. Dar, iar bat câmpii.
‘a avut o miningita !
cum? şi de la o meningita?
da, acuma are nervii atrofiaţi, şi din cauza asta; am fost la Iaşi, acuma trebuie să mă duc cu iel la doctoru Radian la Bacau.
Du-te săracu’ du-te! mai e şi Olteanu! la el ai fost?
Nu, am zis că o să mă duc şi la iel, da a fost bonlav mititelu, a fost racit şi.
Discuţiile astea mi-au rămas cumva în minte, în suflet poate, le auzeam invariabil de câte ori ajungeam cu mama mea pe undeva. Lumea-mi dădea mere, nuci, mi-aduc aminte că o cucoană cum îi spunea mama, mi-a spart multe nuci odată şi am mâncat; voiam să sparg şi eu, şi nu m-a lăsat, ‘lasă că-ţi dau eu, că tu-ţi dai cu ciocanu peste mâini. De ce oare? mă-ntrebam eu; de ce eu îmi dau cu ciocanu şi cucoana asta nu-şi dă? nu întrebam mereu ce mă-ntrebam, nu ştiu de ce, cred că şi atunci realizam că mama nu-mi poate răspunde aşa încât eu să şi-nţeleg răspunsul ei.
Mergeam prin casă, şi mă loveam de uşa, apoi de scaun, de perete, de multe mă loveam; tata îmi spunea că ‘ţine şi tu mânuţele-ntinse taticule, să ştii pe unde să mergi, să nu te mai loveşti! dacă mă loveam tare, se lovea şi el de ceva, şi se văita ca mine; pfuuuu! uite şi io m-am lovit futu-i maica ma-si! sau, bătea uşa, sau peretele de care mă lovisem, cum facem noi oamenii mari în naivitatea noastră, crezând că le face plăcere copiilor şi că astfel pe ei îi doare mai puţin. Nu cred că e aşa. Mă suiam pe scaun la-ntrerupător şi mă jucam; erau întrerupătoare vechi, cu două faze, nu plate cum sunt azi, erau două butoane de care dădeai în sus şi în jos; mă jucam şi nu percepeam nici o schimbare; pentru mine nu se-ntâmpla nimic, şi atunci se năştea în mintea mea intrebarea: de ce? cine şi de ce a pus întrerupătorul ăla acolo? nimeni nu-mi explica, poate că nici nu avea cum să-mi explice că de acolo se aprinde lumina; asta ar fi nascut o altă serie de-ntrebări. Tot tata a găsit o soluţie după mintea lui, a cumpărat două întrerupătoare pe care mi le-a montat pe uşa, zicându-mi că mi le pune acolo ‘ca să nu te mai urci pe scaun taticule, uite! vezi? ţac! ţac! ţac!

Am plecat cu trenul la Iaşi; doamne, am şi acum în cap drumu ăla, la ‘pat-vagon cum zicea mama, am drumul în cap spun, pentru că mi-a rămas într-un fel ciudat în minte, ca şi cum aş fi intrat pe o uşă în Iaşi, ca şi cum ai trece dintr-o cameră în alta. Trebuie să-l operaţi doamnă, să vedem. Nu vede! Nu vede! nu vede? nu vede???? nu, nu vede mititelu’ a avut o miningita.
Cine! eu nu văd? cum adică nu văd?
Cel mai inteligent răspuns care-l primeam, aproape savant, era:
Nu vezi cu ochii!
Oboseam, sau mă plictiseam să-ntreb. Eu eram ca şi cornelia, ca cocoiu, ăsta era fratele corneliei pe care habar n-am cum îl chema, ştiu doar că eu îi spuneam cocoiu! cum naiba l-o fi chemând? ce-or mai face oamenii ăia acum? în fine, nu contează.
Deseori o auzeam pe mama plângând, plângea, plângea la geam şi plângea: ’de ce băiatu’ meu! Nu putea să fie şi el că toţi copiii… Să se joace şi iel cu iei doamne….
Hmm…. Destul de patetică istorioara asta, dar poate că nu găsesc eu termenii potriviţi pentru a o povesti altfel, sau poate nu poate fi povestită altfel decât aşa cum am perceput-o eu atunci, şi cum o pot reda cu mintea şi cu memoria mea de acum. prea goală totuşi viaţa unui orb, chiar dacă în aparenţă ea poate fi umplută cu tot felul de ocupaţii.
‘uite taticule, ăsta e radiu! învârteşti de ăsta şi cântă! auzi? cănd îi dai drumu, astepţi şi tu să se-ncălzească, şi cântă. Sau, ‘puiuţu! vino să vorbeşti cu Fane la telefon! şi eu mă duceam foarte fericit şi vorbeam cu Fane la telefon.
Citind toate astea, e greu să şi-nţelegi ce simte un copil care nu vede, şi care nici măcar nu ştie, la vârsta aia nu are cum să ştie, nu poate întelege că nu vede! nu poate şti ce-i lipseşte! el aude, şi crede că toată lumea din jurul lui e ca el; nici nu-i poate explica nimeni nimic, nu doar pentru că nu se poate neapărat explica, ci şi pentru că e dureros să-i explici unui copil neintregul lui.
Înainte să doarmă, hmm…. şi acum cred că face la fel, tata citea sportu’, eu auzeam foşnetul ziarului, el îmi spunea că citeşte, eu ceream un ziar şi citeam şi eu; puneam mâna să văd cum îl ţine el, îl ţineam şi eu la fel, şi ziceam că ‘şi io citesc! citeste tăticule! doamne, ce greu trebuie să-i fi căzut atunci…
Mergeam pe tricicletă şi mă opream în garduleţul din faţa casei; tricicleta se oprea, şi eu nu-nţelegeam de ce Cocoiu nu face la fel, de ce Cornelia nu face aşa. Mergeam prin casă şi am dat peste mama mea care călca rufe, călca pe jos, doamne că săraci am mai fost, nici acum nu mi-e ruşine, m-am împiedicat de ea şi mi-am rupt mâna.
Cred că e suficient atât pentru a-şi face cineva o imagine despre prima mea copilărie, goală şi lipsită de fericirile şi bucuriile pe care alţi copii le pot avea, dar din fericire eu nu realizam atunci toate astea.
‘trebuie să-l duci la Buzău, acolo e o şcoală specială pentru ei! du-l să facă acolo. Au şi grădiniţă.
Parcă ieri a fost… ‘ce e aia Buzău? e un oraş tăticule, o să mergi acolo la şcoală; răspundea tata; Ancuţa, asta era sora mea, ea o să meargă la Olteniţa, şi ea! ce! crezi că ea o să stea acasă? avea tatăl meu un fel de a explica faptul că nu doar eu sufăr, era-n stare să-mi spună că şi Cornelia, şi Cocoiu se duc dracu ştie pe unde să facă şcoala sau grădiniţa, dacă mă loveam eu se lovea şi el, dacă mă bătea vreun copil el îl bătea… poate că asta era calea, poate că ar fi trebuit să-mi explice, dar ce să-mi explice? şi mai ales cum? E greu şi pentru părinţii unui orb cred, e greu să ştii ce să faci, şi cum anume trebuie să te porţi cu copilul tău.
Acum, nu ştiu dacă să şterg tot ce-am scris, sau să continui… nota rămâne aceeaşi, cenuşie, e greu să-i adaugi până şi o notă de umor, e greu pentru că toate astea le-am trăit, e greu şi acum când mi le-amintesc, darămite atunci când eu le trăiam toate astea din plin şi cu tot sufletul, doar poate o notă de sarcasm, dar nu prea-mi arde acum de asta…
‘Îl lăsaţi aici doamnă, are tot ce trebuie, îi dăm haine, mâncare, sunt şi alţi copii ca el….
Eu nu rămân aici! eu vreau acasă!
Nu te lasă mămica ta aici îmi spunea…
Şi deodată am strigat-o pe mama, şi nu mai era, nu mai răspundea…
Am plâns ţin minte, am plâns pănă seara şi mi-aduc aminte că mă gândeam că după ce mă scol din somn am să plâng din nou, şi am să plâng aşa mereu, pănă vine mama, că ea trebuie să mă audă…
Nu ştiam să fac nimic singur; nimic! aveam o tovaraşă educatoare, Bratosin se numea, doamne, o aud şi acum, o voce cavernoasă, rece, goală, dură, sau poate aşa am rămas cu ea în minte.
‘îmi dai să mănânc?
aici nu vorbeşti cu tu! când vorbeşti cu mine, întrebi dacă îmi daţi să mănânc, şi spui dumneavoastră îmi daţi….
‘uniforma o dai jos şi o pui pe umeraş, la masă mâncati doar când e ora de masă, trebuie să mâncaţi tot din farfurie, farfurie care erau de fapt nişte castroane de tablă, eram singur acolo, şi mergeam la masă şi făceam un fel de trenuleţ, ne ţineam unii de umerii celorlalţi, şi ne făceau jocuri, adică, ne puneau o papuşă mecanică să meargă pe o masă, flic-flac, flic-flac, se auzea, dar nu aveam voie să punem mâna pe ea, şi eu nu-nţelegeam la ce dracu trebuie să mă bucur? flic-flac, flic-flac…. În fine……
ne puneau poveşti la pickup, doamne câtă fericire simţeam atunci, atât de mult îmi plăceau poveştile, aş fi vrut să fiu şi eu ca Ţugulea, ca Făt-frumos, că ăsta şi acum mi-ar plăcea, dar sunt ceva diferenţe între noi slavă domnului, mă transportam în lumea aia şi uitam că nu văd, că mama şi tata m-au lăsat acolo, ştiam că odată ajuns acasă am să vreau şi eu pickup cu plăci, am vrut şi am şi avut, şi îmi umpleam viaţa aşa, ascultând şi reascultând poveşti….
Deschideţi urechea bine,
Să vedem ghiceşti, ori ba!
Cine te-o striga pe nume,
De ghiceşti, ne-om bucura!
Aţi jucat vreodată jocu asta? aaa…. Nu ştiaţi? e un joc; un joc pe care-l jucam la Buzău, pentru că noi trebuia să ne formăm auzul, şi după ce cântau toţi aberaţia asta, unu te striga pe nume şi tu trebuia să spui cine te-a strigat.
Am punctat suficient poate copilaria, prima copilarie, deşi trec peste multe aspecte, trec pentru că ele, aspectele adică ar părea că se repetă, deşi pentru mine toate au avut unicitatea lor, toate m-au marcat mai mult sau mai puţin. Ideea mea care aş vrea să rămâna după aproape trei pagini, e că un copil orb, e un copil care nu realizează ce i se-ntâmplă, ce anume-i lipseşte, pentru că eu consider că nu i se poate explica. Am repetat remarca aceasta, am repetat-o intenţionat, am vrut să subliniez de fapt prin repetiţia aproape obositoare poate, drama copilului orb, dramă care îl urmăreşte pe copilul orb şi când devine adult, o dramă a întunericului, un întuneric pe care în aparenţă poate fi stăpân, el orbul, întunericul fiind singurul poate peste care poate stăpâni…
Am mers apoi la o operaţie, să-mi facă Boieraş operaţie la ochi, să pot vedea. Atunci m-am luminat eu cât de cât, mi-aduc aminte parcă ieri a fost.
De ce mergem la spital? întrebam eu. Nu mă doare nimic. Mergem să te faci bine mamă, să te operezi la ochişori, poate dă bunu Dumnezeu să vezi şi tu mamă.
Răspunsul l-am primit într-un fel de la un doctor, am să-l amintesc aici, pentru că răspunsul asta a pus oarecum ordine în mintea mea, am să-l redau aşa cum mi-l amintesc.
‘Uite cum e; tu nu vezi!
Cum adică nu văd?
Atunci, omu ăla a luat nişte doape cred, a luat ceva pe care mi le-a băgat în urechi.
Stai cuminte; îmi spunea cu blândeţe; nu-ţi fac nimic rău.
Mi-a băgat doapele alea-n urechi, apoi, după ce le-a scos, m-a-ntrebat.
Mai auzeai ceva?
Nuuu!
Am zis eu.
E! aşa ai tu ceva pe ochişori, de aia nu vezi. Şi domnu doctor, o să te opereze, să dea la o parte ce ai pe ochişori, să poţi şi tu să vezi. Să mă vezi pe mine, să mă vezi fără să pui mâna pe mine….
A urmat operaţia, mi-aduc aminte că după operaţie m-au dus într-o cameră unde au făcut întuneric, să îmi scoată mie pansamentul de la ochi, să nu mă supere lumina pe care ei erau siguri că eu am să o văd. Dar, nu a fost să fie, nici nu mai ştiu dacă au fost sau nu dezamagiţi, ştiu doar că erau mulţi în cameră, ştiu că mama iar a plâns, şi a plâns, şi era necăjită că băiatu iei nu vede şi stă printre străini Doamne….
Toate se leagă între ele cumva, toate, chiar dacă ţie cel ce le citeşti îti pot părea stupide…. Şi cu asta termin cu prima copilarie, trăgând concluzia că în opinia mea, un copil orb, e un copil caruia nu i se poate explica ce-i lipseşte, un copil care traieşte în drama iluziei că el e ca şi ceilalţi copii, discuţiile dese pe care le aude despre el făcându-l să-şi pună anumite întrebari, întrebari la care e foarte greu să primeasca un răspuns. Cred că niciodată nu voi reuşi să-l ajut, să-l determin pe un văzător să poată întelege asta, să poată trăi măcar pe jumatate o asemenea dramă sufletească…
Cei ce văd asimilează imaginea, ei nu o realizează pe bucaţi, o asimilează în ansamblul ei, intră-ntr-o casă, văd direct covorul, perdeaua, servanta, vitrina, fotoliile, măsuţa, televizorul, geamul, nu ca noi, noi luăm cunoştinţă cu ele pe rând, întâi cu covorul, apoi încet încet, cu toate obiectele din camera respectivă, pe măsură ce ne plimbăm prin ea şi explorăm cu mâinile fiecare obiect ce se găseşte în incinta cu pricina; perdeaua, ‘ia uite ce perdea are nenea Tică, nu e ca a noastră tati, e mai mare; sau ‘de ce nu avem şi noi fotolii că nenea Sandu? sau, ‘tanti Mioara nu are scaune ca ale noastre. Menţionez că noi aveam nişte scaune din fier forjat, şi o masă de asemenea din fier forjat, să dea bine probabil… diferenţa nu o putem face decât treptat, nu ca cei care văd, şi iau imaginea dintr-un flash, dintr-o singură privire ei ştiu, ei sunt obişnuiţi că nu toate lucrurile sunt la fel.
Una dintre confuziile aproape amuzante pe care am făcut-o la un anumit moment dat, ‘uite tăticule, când mergi pe tricicletă te ţii cu mânuţele de coarne! de amândouă! mergeam la ţară, acolo erau animale, oamenii aveau curţi cu garduri, dar nu toată lumea avea la fel, unii aveau garduri de lemn, altii de fier, dar, erau oameni care aveau animale; mi-a fost întotdeauna teamă de ele, nu ştiu exact de ce; poate pentru că nu le vedeam şi nu ştiam de unde vin; naiba ştie. ‘te ţii cu mânuţele de coarne, tăticule! Cati, verişoara mea, avea vacă. Ne aducea lapte, mie-mi aducea, ‘să bea Puiuţu a zis mama, că iel ie slab! ‘nu ştiu ce-a avut vaca azi, că când am muls-o m-a-mpuns cu coarnele! deci, şi vaca are coarne!
Mă scărpinam în cur, sau în alte părţi, şi mi se spunea: ‘ia mana mă d-acolo! nu-i frumos! luam, menţionez că şi azi mai fac asta, luam câte o poziţie hmm… meditativă, stăteam cu mâna la ochi, într-un fel ciudat. Policele împins bine-n ochiu drept, şi palma oblic peste frunte; acum asta e poziţia mea de meditaţie. La Buzău mulţi stăteam ba cu capu-ntr-o parte, ba cocoşaţi, ba cu mâna-n ochi, mulţi orbi au cred şi azi obiceiul ăsta, ne scobeam în nas, eu cel puţin, fără să realizez că nu e frumos, că nu dă bine pentru ţinută. Nimeni, decât târziu s-au introdus în programa şcolară, ore care să ne înveţe despre ţinută; se numeau ‘corectare! pe mine mi-amintesc că mă puneau să merg cu o minge medicinală pe cap, nu ştiu ce dracu voiau să corecteze în felul ăsta, probabil că ţineam capu-ntr-o parte, şi în felul ăsta voiau să….
Radioul a făcut parte din viaţa mea, radioul, piese de teatru, mi-aduc aminte cu nostalgie aproape de piese că Inez de Castro, Zăpadă-n toiul verii, Ion, şi multe altele pe care şi azi le reascult cu plăcere, în amintirea că ‘p-asta am ascultat-o în clasă, sau pe astalaltă-n dormitor la Buzău… copiii nu se jucau cu mine, sau dacă o făceau aveau un fel de a se juca; ieşeam în faţa blocului, acolo era o alee mărginită de gard de-o parte şi de cealaltă; ei legau de exemplu o sârmă de ambele garduleţe, ‘vine Puiuţu! eu ma-mpiedicam şi cădeam de pildă, ei râdeau şi uneori cred că râdeam şi eu, doar doar se vor juca şi altceva.
Încet încet încolţea în sufletul meu un fel de răutate, de dorinţă de a mă răzbuna pe toată lumea asta rea. ‘nu eşti decât un nenorocit! nu eşti bun de nimic! sau ‘pune mâna şi mănâncă, după ce că eşti aşa, mai eşti şi slab! să mă joc singur… da, singur, să mă lase toţi copiii în pace, de ce râd de mine? de ce râd ei dacă eu cad şi mă lovesc? de ce râd dacă mă lovesc de stâlp? ce e de râs? menţionez că şi acum mai sunt oameni pe care-i amuză copios asta. Să mă joc singur…. Să mă joc de-a radioul! da…. De-a radioul…. Şi încet încet, mă retrăgeam într-o cameră, singur încercam să fiu, şi… ‘toc, toc, toc, toc, toc, toc … a fost ora douasprezece! Buletin de stiri! Tovarăşul Nicolae Ceausescu…. Sau … aici Bucureşti Romania, este ora zece şi trei zeci de minute; revista şlagărelor….
m-am jucat mult de-a radioul… îmi plăcea, nu-mi putea strica nimeni jocul ăsta… era un joc prostesc poate, un joc de copil singur, şi ştiam să-l joc, ştiam să mă joc, doar radioul a făcut multă vreme parte din viaţa mea. Ştiam că nu mă pot juca leapşea, prinselea, v-ati acunselea, asta mă mai jucam uneori cu Ancuţa, sora mea…. Trist, al naibii de trist.
Am crescut, am devenit … nu, nu am devenit, sună prea pretenţios, am ajuns adolescent. Există oare un bărbat care să nu-şi amintească de prima labă? mă cam îndoiesc… Dumnezeiesc era când aveai când şi cum să tragi o labă, să te gândeşti la Veronica, Mariana, sau la vreo altă fată care începea să-ţi placă, să te atragă şi altfel decât pănă acum. Veronica, una dintre frumuseţile clasei, o fată frumoasă şi azi, dar nu asta contează, era cum să explic, era aşa… era într-un fel, nu avea nici un defect; tot ce facea ea, când vorbea ea, când râdea ea mai ales, când plângea, a plâns şi am împăcat-o eu, a vrut să o împac când a tras Teophil mocheta cu ea şi şi-a rupt mâna, când voia să-i dau ceva…. Ştiţi fiorul acela când eşti îndrăgostit? ceva pe care-l simţi cumva în stomac? şi Veronica a vrut să o sărut într-o zi, şi am sarutat-o, o ţineam în braţe, era slabuţa şi era cea mai frumoasă din lume, nu mai erau fete ca ea, şi i-am cumpărat prăjitură, şi am vrut să-i spun că eu o iubesc mult, dar ea nu a vrut să mă asculte, mi-a spus să-i scriu, i-am scris, aş da orice să mai am bileţelul acela scris în braille, şi când o sărutam ea nu vorbea, nu spunea nimic, se lăsa doar moale în mâinile mele care tremurau
… şi am mers în biblioteca şcolii amândoi într-o seara, şi acolo ne-am sărutat, am uitat de mine, nu ştiu dacă şi ea de ea, ne strigau supraveghetoarele de noapte să mergem în dormitoare şi noi de-abia le-auzeam, era Ninel internat la infirmerie şi ne-a văzut că am intrat în bibliotecă, şi ne-a bătut în uşă, ‘duceti-vă! vă strigă tanti Ica! Infirmeria era lângă bibliotecă…. Ce scorpie şi tanti Ica asta…. Directoarea şcolii ne-a convocat a doua zi, făceam anatomie cu ea, ne-a dat 4 şi mie şi Veronicăi; mă-ntreb oare cât işi mai aminteşte ea din toate astea…. Ea ce simtea…. Am suferit aproape fizic când am auzit că Veronica s-a sărutat şi cu Teophil, şi cu Manuel…. Manuel ăsta era un tip care mai vedea, avea un succes fantastic la fete, îl iubea Valentina, Veronica, toate-l iubeau…. Frumoasă adolescenţa una peste alta, trăită în înconştienţa nevederii, acolo toţi eram la fel şi nu ne loveam deloc de realitate, sau prea puţin, şi fie ne apărau părinţii, fie deformau ei realitatea cumva; ‘formează număru de telefon mai repede că mine! sau ‘el ştie să umble mai bine că mine bă Fane bă! şi atunci eu credeam despre mine, îmi formam o părere despre cum formez eu numărul mai bine că tata, sau cum umblu eu nu ştiu unde mai bine ca el; şi ce deştept sunt eu; fac totuşi menţiunea că impresia asta nu m-a părăsit nici astăzi, dar mai şi glumesc un pic. ‘să facă liceul sanitar şi să se facă maseur! să-nveţi bine tăticule, să te faci maseur, să te duci şi tu la mare să lucrezi acolo, acolo vine străini tăticule şi-ti mai bagă şi ţie ceva-n buzunar!
Şi l-am făcut, şi m-am făcut şi maseur, şi am lucrat şi la mare, dar asta e altă poveste….
Încet încet încolţise în sufletul meu de adolescent o dorinţa de a mă răzbuna pe cei din jur, pe mama pentru că m-a lasat la Buzău atâţia ani, liceul îl făceam deja la Bucuresti, pe tata că mă minţise că Anca face şcoala la Olteniţa, pe sora mea că şi ea mă minţise, şi atunci nu am vrut să fiu extern, şi la liceu deşi era în Bucuresti am vrut să stau tot la internat. Treptat am început să plec, să fug de acasă, de la liceu, lipseam chiar şi trei luni, ma duceam la Cluj sau la Arad, nu contează, dar să sufere şi ei, să vada cum e să nu ştie de mine cum nici eu nu ştiam de ei. Doisprezece ani am stat la Buzău aproape, şi aproape că nici acum nu pot să nu-mi amintesc; câte bătăi…. Ne băteau cu pantoful, cu numărătoarea, cu ce apucau… câte frustrări se nasc în sufletul unui copil când e bătut, dar al unui copil orb, care nu se poate apăra în nici un fel….
Am mers la Arad să o revăd pe Veronica; dupa claşa a VIII-A, fetele au mers la liceu la Arad, iar baieţii la Bucuresti; doamne…. cât de distantă era Veronica; cât de îndepărtată…. M-a durut şi atunci şi aproape că simt şi acum durerea aia de suflet; cum e să te doară sufletul? când eşti adolescent şi iubirea, şi fericirea iubirii, şi nefericirea neiubirii dor; undeva în piept cred că doare nefericirea, iar fericirea doare cumva dulce în stomac parca, în abdomen….
Ce frumos e… era ….

Manuel a futut-o pe Daniela! Cutare a futut-o pe cutărita! eu, eu nu futusem pe nimeni, şi Doamne tare aş mai fi futut şi eu ceva! noroc cu laba, dar parca devenise insuficientă! la mine la bloc erau fete, se jucau sau vorbeau cu mine, dar…. Am avut un insucces fantastic şi constant la fete tot timpul liceului, ma gândeam că eu o să fiu că domnu Sasu, nu o să mă-nsor niciodată, că nu o să mă iubească nici o fată! în claşa a XI-A, ne-a preluat la dirigenţie unu Ispas despre care se povestea că e un om tare al dracului! Între mine şi omu ăsta a fost o dragoste la prima vedere cred, eram cel mai idiot din clasa aia, mă chema la el în cabinet şi stăteam ore-n şir de vorbă, şi-i spuneam eu că nu mă iubeşte Cristina, că am fost şi cu ea în oraş, dar nu a vrut nici sa mă pupe; Cristina era o fată care facea liceul la Electro-aparataj, pe care o cunoscusem la chioşcul de îngheţata, acceptase să-i iau o îngheţata si… şi mai ieşise cu mine la plimbare probabil din curiozitate….
Ea vedea, Veronica devenise deja amintire, amintire urâtă, era o curvă, se pupase cu Teophil şi cu Manuel, şi eu o iubeam, şi ea de ce m-a lăsat să o sarut, ce! ea nu mă iubea? şi Cristina nu avea nici ea nici un defect, şi când râdea ea, când vorbea, când … când … dar asta nu voia să o sarut; de ce?
‘cum de ce, bă! pentru că eşti orb!
păi şi eu ce vină am?
păi n-ai tu vină, zicea Ispas, dar tu trebuie să o atragi pe fata asta cu ceva, cu o poveste, cu o vorbă frumoasă, cu ceva aşa încât ea să fie dispusă sa treacă peste faptul că eşti orb, bă! orb! dar pentru asta, spunea tot el, pentru asta trebuie să citeşti, să citeşti mult, Puiule, să citeşti şi să ştii ce simte, cum simte o femeie, o fată, cum să faci ca ea să dorească să stea de vorba cu tine, şi stătea cu mine şi citeam impreună, el recitea, Cel mai iubit dintre pământeni, Moromeţii, şi ascultam muzică, şi eu ascultam Abba, Boney.M, el asculta pentru că ascultam eu şi-i plăcea şi lui…. El a reuşit sa mă facă să-nţeleg că dacă eşti orb, nu eşti ca toţi ceilalţi, şi că doar prin dobândirea de cultură, de lectură, de minte, doar aşa te vei putea impune în faţa celorlalţi, doar aşa îi poţi determina să te accepte, doar aşa o voi putea face pe Cristina să se gândească la mine. Şi pe Cristina n-am făcut-o, într-o zi n-am mai găsit-o, ea era din provincie şi s-a dus la ea în oraş să facă liceul acolo. Mă duceam şi mă aşezam în genunchi şi mă rugam la Dumnezeu aşa cum credeam eu că trebuie să mă rog, ‘Doamne, dacă m-ai lasat orb ajută-mă să cunosc şi eu o fată frumoasă, să mă-nsor şi eu că o să răman ca domnul
Sasu ne-nsurat, precizez că domnul Sasu ăsta era un exemplu pentru mine, era necăsătorit, divorţat, nu ştiu exact, dar constituia un exemplu în sensul ăsta
pentru mine. Începeam să plec, să păşesc în viaţă şi nu ştiam ce naiba o să se aleagă ; deşi mascam asta cu ironii, cu umor, mă duceam la băut cu băietii,
eram cine eram sau cine mă credeam că eram, vedeam şi alti orbi care aveau alte perspective, Nicu Olteanu de pildă, ăsta cânta foarte bine la chitară şi
se adunau fetele în jurul lui să-l asculte cântând, pe Ispas ăsta îl idolatriza una dintre profesoarele din şcoală, erau şi orbi care nu spuneau nimic,
răi, nesuferiţi, proşti, nu contează, şi aşa deja încep să mă repet, povestind şi iar povestind.

Relaţiile pe care le-am legat atunci, nu au rezistat în timp, astăzi trei oameni au ramas într-un fel sau altul în viaţa mea de atunci, Edi cu care m-am
înţeles bine încă din primele zile ale liceului, Costică cu care am o relaţie bună aş spune eu, si, şi aici e aici, Veronica ; fiecare dintre ei sunt în
viaţa mea atâta cât sunt, nu aş şti să precizez exact cât sunt şi eu în viaţa lor şi sub ce formă, dar asta deja nu prea mai are legatură cu subiectul
pe care mi l-am propus.

Ispas însă a fost lângă mine încă din 1988, şi, şi astazi vorbeşte cu mine la fel, îmi arată, îmi explică, îmi dă să citesc, stă cu mine de câte ori am
nevoie să stea.

Apoi lucrurile au început să se aşeze aş spune, să intre pe un făgaş mai mult sau mai puţin. Am terminat liceul de bine de rău, am lucrat ca maseur, Ceauşescu
ăla în privinţa asta era omenos cel puţin, orbii aveau posturile de maseuri asigurate, aproape că era monopol pe meseria asta, unii erau profesori, alţii
lucrau la perii, mături sau împletituri, nu contează deja povestea începe să se aplatizeze, am omis anumite amanunte pentru că nu au neaparat relevanţă
în viaţa mea ca orb, viaţa pe care o preţuiesc acum, o preţuiesc nu pentru că se poate trai şi aşa, o preţuiesc pentru ceea ce mi-a oferit, dar şi asta
e altă discuţie deja. Una dintre piesele de teatru care mie mi-a revelat aproape anumite răspunsuri la întrebări care păreau fără răspuns, se numeşte ‘A cui e viaţa asta-n definitiv, şi o recomand oricui cu aplomb şi entuziasm, e poate cea mai frumoasă piesă de teatru pe care am ascultat-o vreodată.

Existenţa lui Dumnezeu mi se releva sau revela încet, încet, de la întamplări banale, stupide poate, ca dă Doamne să am mâine şi eu bani să-mi cumpăr nu
ştiu ce, până la rugi mai mult sau mai puţin deplasate, rugi care mi se-ndeplineau ca prin farmec. Am început să cunosc fete, să le vorbesc, să reuşesc
să le creez dependenţa în a dori şi ele să vorbească cu mine, să devin meschin, să învaţ să nu preţuiesc oamenii cu una cu două, să dispreţuiesc chiar,
să înşel, să profit, să abuzez, am văzut că se poate şi că obţii pe calea sau pe căile acestea anumite satisfacţii, am început să beau, să-mi calc sufletul
în picioare, niciodată nu cred că am avut un suflet mare, poate că doar atunci când eram copil să fi văzut lucrurile cu candoarea şi cu inocenţa specifice
vârstei, să nu mai preţuiesc, să spun că ce e asta Beethoven, sau ce e aialaltă, să fiu cât se poate de debusolat. Ce m-a adus acolo ? Nu aş şti să spun
exact ; suma întâmplărilor poate, dezamăgirile, nereuşitele, deşi poate fi tot aia, felul în care mă priveau oamenii, ‘săracul … şi nu e prost, sau ‘când
semnezi condica pune degetul, că dacă nu vezi nu ai cum să semnezi, sau ‘un pateu, doi lei cincizeci. Lăsaţi că îl plătesc eu, spunea altcineva ; nu e nevoie
spuneam eu, şi celălalt spunea ‘lasă mamă, zi bogdaproste, că am şi eu un văr sau un vecin orb….

Toate astea spuse asa, povestite aşa dezlânat şi aparent fără şir, par poate stupide, nu mă pot pune în situaţia unui cititor să mă gandesc ce sentimente
îi trezeşte. De aceea m-am şi abţinut să povestesc şi alte întâmplări, întâmplări care pe mine m-au marcat, mi-au marcat viaţa, existenţa, sufletul, începând
din copilărie şi parcă nici acum nu se mai termină…

L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să cunosc şi eu o fată, o fată sinceră, foarte foarte frumoasă, cuminte, un copil aproape, o fată extraordinară, o Ileana
Cosânzeana din poveste, să fie domnişoară, să fie un nufăr, etc, şi Dumnezeu mi-a scos în calea vieţii mele o asemenea fată. Ne-am iubit frumos, atunci
aşa am perceput ; ‘cum să stai tu Mirela cu un handicapat, mamă? Tu nu te gândeşti că el nu te vede mamă cât de frumoasă eşti ? Nu poate să te ducă la
munte mamă, nicăieri nu poate să te ducă. Te faci de ras cu el mamă ! Tu nu te gandeşti ? ‘Mirela, te iau în Austria, vii pe la noi, poate-ţi mai trece.
‘Ce-ţi mai face iubitul ? şi ea tot mă iubea şi mi se dăruia cu toata fiinţa ei, cu tot sufletul ei, atâta cât era. Intr-o zi, toate astea s-au sfârsit,
nu contează împrejurările, nu sunt relevante, am avut şi eu vină atunci, şi am început să cad, mai jos, şi mai jos. Am lăsat serviciul, am plecat cu Edi
în Ungaria, cerşeam, se făceau bani frumoşi, veneam în Romania din când în cand, mergeam la curve, beam, viaţa asta era mă gandeam eu, mergeam la bingo
de pildă, unde eu oricum nu găseam nimic de făcut decat să beau, am avut o serie de relaţii pasagere, azi cu Adina, mâine cu Luminiţa, poimâine cu x, nici
nu prea mai contează.

Au trecut vremea şi timpul, amândouă au trecut şi pe măsura ce trecea vremea mă-ntrebam, pe măsura ce trecea timpul mă-ntrebam : oare eu ce o să fac ? O
să pun punct la toate astea ? O să mă aşez şi eu cumva în viaţa asta ? Şi timpul mi-a răspuns la-ntrebarea asta, şi acolo la ofiţerul stării civile ea
a spus da, şi eu am spus da şi am avut emoţii atunci, şi am semnat acolo cu nişte cârcei în loc de semnătură, Elena aşa numeşte semnătura mea şi zâmbeşte,
a venit un copil extraordinar, şi ce mai vreau acum de la viaţă… viaţa m-a dat la o parte de peste tot din social, nu mă mai angajează nimeni, în locul
meu lucrează acum cineva care vede, eu … dar trebuie să fiu mulţumit, fericit poate, alţii nu au nici măcar jumătate din ce am eu acum. E un mod simpluţ
de a te consola ? Poate, dar am ajuns în timp la convingerea că destinele nu ni le putem noi aranja, că nu suntem lăsaţi să decidem, avem anumite oportunităţi
şi atât.

Pe final se impune desigur şi o concluzie, sau câteva precizări măcar, pentru a pune o ordine oarecare în scrierea asta ; repet menţiunea pe care am făcut-o
la-nceput, anume că părerile sunt personale, nu sunt şi nici nu trebuie să fie universal valabile, că am reîntâlnit-o de curând pe Veronica, mult mai matură
decât o cunoscusem, la fel de uşuratică cred ca şi atunci când s-a sărutat cu Manuel, că vorbim zilnic şi din când în când ne mai şi ciondănim, că am rămas
în relaţii cu destul de puţini oameni, poate şi din cauză că nu sunt deloc ancorat în social, că sunt mulţumit cu ceea ce am dar nefericit pentru că nu
pot oferi, că acum îl rog pe Dumnezeu să-mi dea înţelepciune, înţelepciune încât să-nţeleg şi să găsesc răspunsuri, că ii urmăresc pe ceilalţi nevăzători
şi văd traiectul vieţilor lor atât cât se poate vedea şi nu am de ce să-i invidiez, că Dumnezeu îmi mai îndeplineşte şi acum rugile mele mai mult sau mai
puţin mărunte, că am învaţat de mult să nu văd, că pot să visez la orice, cum ar fi dacă aş vedea ? Sau cum ar fi dacă am avea o vilă nu stiu pe unde ?
Sau cum ar fi dacă Elena s-ar bucura pentru … sau…., că nu voi şti niciodată cum sunt alţi ochi, cum e soarele, cum e tot sau cum e nimic, uite că am dat-o
şi-n metafore, că mai am multe de invaţat şi de citit, că nu mă ajută la nimic că ştiu să lucrez pe computer, că am nevoie de un dram de noroc, şi pot
sa pun o mie şi una de virgule şi o mie şi una de conjuncţii….

Un singur orb am văzut care dupa părerea mea a reuşit în viaţă, el da, el a reuşit şi şi-a găsit calea, e diacon pe la o mănăstire, nu ştiu nici măcar cum
îl cheamă, dar omul ăla a reuşit ; părea împăcat cu sine, părea resemnat şi mulţumit atunci când l-am auzit vorbind. Cred că l-am invidiat atunci.

Nevederea te urmăreşte şi te apasă, nu te lasă să mergi şi să vezi, mereu te apasă, mereu ţi se aduce aminte că nu vezi, oricând, mereu, e pe lângă boală
fizică şi una de alta factură, e că o plagă, ca lepra aproape, ‘uite ce fată frumoasă are lângă el, ‘uite-l ce bine face sau ce bine drege, ‘ai mâini de
aur, mamă, o să mai vin la masaj la tine, ‘cum te-ai suit în tramvai dacă nu vezi ? ‘săracu’ nu vede…. Etc.

Ca o ironie a sorţii, şi cu asta termin, mi-aduc aminte că atunci când eram la Buzău, a murit unul dintre profesorii noştri, era orb, era profesor de muzică,
şi când l-au înmormântat au pus lângă el şi bastonul acela alb, nu ştiu şi nu am ştiut niciodată de ce. Nevederea să-l fi urmat chiar şi după moarte ?
Patetică, da, tare patetică povestea asta; deşi nu e poveste, deşi le-am trait toate astea cu o intensitate mult mai mare decat am reusit să le redau aici, măsura lucrurilor şi a suferinţelor, măsura bucuriilor şi a nemulţumirilor, toate astea nu le dăm noi. Dumnezeu lucrează prin noi, prin noi toţi lucrează şi-şi înfăptuieşte lucrările sale.