strigăt

Uitare…vreau să-mi amintesc visul pentru a-l strivi şi arunca în braţele uitării singură, fără nici un ajutor. Dar este în adevăr vorba despre un vis? Încerc să dau la o parte algele şi deşeurile gândurilor pentru a lumina întunericul ce m-a cuprins, pentru ca lucrurile să-mi apară limpezi, aruncaţi-mă într-o cascadă repede şi dacă am să ajung până jos, poate însemna asta rezistenţa şi spălarea, pe cine să mai rog eu să mă spele, pe cine să rog eu să nu mă mai îmbrace cu mine când simt un soi de scoarţă formată şi de nedistrus care nu mă lasă să trec, sedimente ca de când lumea care cu rădăcini ca nişte braţe firave şi încăpătânate în acelaşi timp s-au încleştat de existenţa a ceea ce credeam şi nu îi mai dau drumul?
Fiţi martorii mei, nu vreau să plâng, cum nu vreau să mă îndoiesc; vreau doar să gândesc uitarea, să o problematizez aşa cum altă dată am făcut cu tristeţea care nevoită s-a aşezat pe fundul a ceea ce reprezint. Uitarea, nufăr alb care păstrează. Cad pe vârful unui munte şi plouă şi ninge, lacrimi în care mă transform pentru că trebuie să fac efortul de a ieşi din mine odată cu ceea ce cred că vreau să uit, să revin la îndoielnicul eu sub semnul căruia trăiesc, să nu mă mai gândesc cum sunt şi cum mă manifest printre algele acelea dinăuntru, corali, mici perle de inspiraţie în momentele cele mai ciudate ale unei zile când simplul şi firescul sunt la ele acasă aşa cum trebuie să fie, să întorc capul şi dintr-o zi pe care vreau să o dau uitării să arunc în soare ce-mi prisoseşte, mai întorc capul o dată şi arunc în lună, în cer, copaci presăraţi cu crâmpeiele mele, resturi ale fiinţei care dau năvală peste mine vrând să se readune când eu le strig, nu! nu faceţi ce duce nicăieri! iar ele îmi râd zglobii despre îndoiala adevărului şi a lui dacă, visele, genii rele…
Fiţi martorii a ceea ce o femeie are mai dureros şi nu poate spune, se dedă cuvintelor alandala, înşirând elemente şi simboluri de groaza recăderii, vorbeşte, vorbeşte femeie…lacrimi şi eczeme, genunchii care nu se tocesc ci aşteaptă mereu repunerea, atingerea podelei reci care mi se urcă până în creier şi cutremură palma care s-a aşezat pe suflet, căci asta este scoarţa fisurată prin care verdele care ucide pătrunde şi se întinde, să mă retrag în alt loc, fugi cât poţi dacă te mai vrei şi întoarce-te când suprafaţa va fi plană şi nu vei mai avea nisip pentru nici un castel făurit ca de un copil mic, pe care nu îl răneşte nici edificiul, nici existenţa lui efemeră, copiii, micii arhitecţi ai castelelor de nisip netemători de adevărul apei care vine să ia nisipul în forme create…Fericiţi cei săraci cu duhul, fericiţi cei blânzi, fericiţi cei ce plâng, fericiţi cei cu inima curată şi însetată de dreptate, fericiţi veţi fi când vor veni la voi şi vor zice tot cuvântul rău impotriva voastră, dar pacea voastră multă este în ceruri….ca să strigăm ţie, bucură-te mireasă, pururea Fecioară, scrijeliţi-mi în carne că asta nu trebuie să uit, ajutati-mă, voi martorii femeii, aruncaţi în mine cu fire ca de praf din nădejdea zilei de mâine, spuneţi-mi ce e drept şi cum trebuie să fiu şi să mă întâmplu ca eu să devin ceea ce se cade să fiu…om pentru om. Lăsaţi-mă să-mi sprijin fruntea de voi, şoptiţi-mi încurajări sau dimpotrivă strigaţi-mi, ajutaţi-mă să nu mai adorm vreodată cu adormirea veşnică lângă mine până nu va veni ceasul. Puneţi gând peste gând ca piatră peste piatră să fiu puternică, să ma aliniez lumii fireşti, să mă acomodez…salivă amară…rugaţi voi în numele meu să nu mai reverbereze când nu mi se permite să fiu cuvânt, asta mi-e nevoia şi ochii în care mă văd din toate privirile care sunt şi tocmiţi pentru ce am înăuntru un cerber, o stâncă să-mi fie poarta spre mine care să nu se mai deschidă niciodată dacă tot am întrezărit veleităţile înspre viaţa despre care tot simt…poate pentru că înţelegerea nu işi poate aminti decât ceea ce în realitate nu a fost niciodată uitat…şi îmi place atât de mult, şi înteleg, şi simt acest, să mori după gratiile sufletului tău…